Mi-am dorit de ceva timp să merg iarna la Vf. Omu și să văd cabana îngropată în zăpadă. Mersul pe munte iarna nu e chiar „ca vara”, așadar mi s-a părut complicată și riscantă ideea, dar cu o prognoză bună și informare este posibil.

S-a nimerit ca la final de februarie primăvara să se instaleze mai repede topind zăpada sub 2000m pe versanții sudici. Am văzut niște poze de pe valea Ialomiței de cu un weekend înainte și asta mi-a readus aminte de dorința de a merge iarna la Vf. Omu.

Cu planul făcut, ne-am urcat sâmbătă de dimineață în mașină și am pornit spre telecabină Peștera pentru a urca la Vf. Omu. Ne-am informat în prealabil despre opțiunile de traseu: Valea Ialomiței – traseu de vară nerecomandat iarna din cauza a doua zone expuse avalanșelor, traseul nemarcat, de iarnă, pe la Vf. Obârșiei sau urcat la Babele și mers pe platou. Am verificat și riscul de avalanșă în Bucegi care era la 2/5 pentru altitudini de peste 1800m (buletinul nivometeorologic oferit de Meteoromania).

Ajunși la telecabina Peștera constatam că este multă iarba iar zăpada rămasă este tare, bine compactată și decidem să mergem pe valea Ialomiței (bandă albastră), atât cât se poate, cu opțiunea de a ne abate de la traseu dacă nu ne simțim în siguranță. Nu a fost cazul și am putut merge fără probleme până sus. Mersul pe platou nu ne-a încântat pentru că vântul prognozat ar fi putut fi neplăcut (când ne-am urcat în mașină era 60 km/h vânt la Vf. Omu, măsurat la stația meteo, care ulterior a scăzut la 18 km/h până am ajuns noi sus, numa bine).

Până la cascada Ialomitei poteca a alternat între iarbă și zăpadă iar cascada era încă înghețată. În depărtare se mai vedeau niște țurțuri atârnând de niște stânci, probabil din zăpadă topită cu o zi înainte. Sus pe Culmea Doamnele, în stânga văii, se vedeau încă coarnișe.

De la cascada Ialomitei în sus, stratul de zăpadă a devenit continuu, însă poteca a continuat să fie tare și am putut merge fără să ne afundăm. Urcarea finală din valea Ialomiței, pe lângă Mecetul Turcesc, am parcurs-o pe zăpadă și s-a urcat ușor, fără colțari.

După intersecția cu traseul de creasta, banda galbenă, urmăm același marcaj bandă galbenă care ocolește Vf. Bucura Dumbravă pe partea stângă, pe variantă de iarnă. De aici începe să se simtă vântul prognozat și să intrăm cu capul în nori, limitând vizibilitatea. Constatăm că stratul de zăpadă nu depășește o palmă în jurul Vf. Bucura Dumbravă, deși la Vf. Omu, 100m mai în față, sunt măsurați la stația meteo 68cm de zăpadă.

La cabana Vf. Omu ne întâlnim cu alți turiști, gălăgioși, care se pozau de zor cu cabana sau cu stânca din spate. Ne așteptăm rândul să facem și noi poze și ne bucurăm că nu ne ia vântul de pe picioare, așa cum anunță meteoblue. Nici de geacă de puf nu a fost nevoie, o bluză de lână, un polar și o geacă hard shell au fost suficiente, senzorul de Garmin arătând 0 grd, cea mai scăzută temperatură de pe traseu. Cabana nu e chiar în gol în zăpadă, însă era un troian mare pe care te puteai urca până pe acoperiș.

Pe măsură ce trece timpul, vizibilitatea a devenit tot mai redusă iar la întoarcere, pe lângă vârful Bucura Dumbravă era total whiteout. Ne-am ţinut după urmele formate deja pe zăpadă și am ajuns cu bine la începutul văii Ialomiței, unde s-a și luminat, coborând sub plafonul de nori.

Am optat să coborâm tot pe valea Ialomiței, știind deja condițiile de pe traseu. Am văzut și oameni pe sus, pe culmea Doamnele, însă am preferat să ne urmăm planul inițial. Faptul că am ajuns la Vf. Omu, iarna, a fost destulă aventură pentru o zi.

Față de dimineață, zăpada s-a înmuiat mult iar iarba mustea de la zăpada topită. La cascada Ialomitei ne-am amuzat dându-ne cu punga la vale pe limbă de zăpadă rămasă: noi eram pe fund iar alții coborau la colțari și piolet, fiecare după posibilități, însă contextul era sigur și permitea astfel de distracții.

Am ajuns înapoi la telecabină Peștera pe lumină, după 7h de stat pe traseu si 1000m de urcat. Misiune îndeplinită!