Aceasta este experienta mea, limitata, cu Muntii Baiului: de 2 ori am urcat din Posada, de 2 ori nu am facut traseul planificat.

Prima incursiune in Muntii Baiului, din Posada, a fost anul trecut, in primarara. Am plecat singur in drumetie cu gandul sa urc pana la Piscul Negru. Pentru ca nu stiam drumul, pana la refugiul Floria mi s-a parut o eternitate: era foarte cald pentru luna martie si eu eram imbracat de iarna iar urcarea este sustinuta. Dupa ce am facut plaja la refugiu, am continuat spre Piscul Negru si pe la jumatea drumului incepuse sa miroasa puternic a animal salbatic. Singur fiind, am decis sa ma intorc: ori ma manca ursu, ori faceam insolatie.

A doua „expeditie”, tot in Muntii Baiului, tot din Posada, a fost in februarie. De data asta am plecat in drumetie cu un coleg si la cum arata locul de parcare, existau sanse sa mai fie si altii pe traseu. De data asta drumul pana la refugiu nu mi s-a mai parut o eternitate, statul de vorba a facut urcarea mai usoara. Poteca era inghetata bine, am urcat cu mini coltari pentru a nu face un pas inainte si doua inapoi. La refugiu am fost intampinati de un vant napasnic ce viscolea orice zapada nu apucase sa inghete si de niste petrecareti veritabili dar primitori: carnatii erau deja facuti si vinul pus la foc. Am refuzat politicos si ne-am echipat de „marea ascensiune” spre Piscul Negru cu gandul sa facem dreapta pe drumul cicloturistic care duce tot in Posada. Chiar daca era soare, vantul a castigat si am facut cale intoarsa.

Nu imi pare rau ca a trebuit sa ma intorc din drum, muntele tinde sa aiba dreptate de fiecare data asa ca insistentele nu au sens. O sa revin pe traseu cand se se mai duce zapada si sigur la vara cu MTB-ul, pe drumul forestier pana in creasta si mai departe pana la Azuga. Intre timp mi-am luat o geaca de vant dedicata sa pot fi mai pregatit data viitoare.